te înțeleg și pe tine, dar nici eu nu mai pot să duc atâta poezie, a devenit prea grea și-aduce mai mult cu o nebunie, de-a v-ați ascunselea ăsta al meu nu-i sinonim cu lipsa de iubire. * e peste putință, iar finalul ăsta de octombrie se hrănește din mine cu bună știință. mi-ar plăcea să-ți mai aud vocea o singură dată și-apoi încă o […]
Am luat eu toate apusurile de octombrie și le-am prefăcut în veșnică-ntrebare: de ce el n-a răspuns la a sa chemare? Aceleiași lumi parcă nici n-ar aparține, el – rațional și rece, iar ea – o oarecare vie.
inima încearcă să reformuleze acum, cu subiect și predicat, toate informațiile venite din partea minții – vrea, nu vrea, substantivele nu sunt întotdeauna precedate de prepoziții.
Ți-aș scrie, dar dacă doar mi se pare că și tu simți la fel când, de fapt, e o coincidență… Aș părea nebună în fața ta, nu crezi? Nici n-ai tu idee cât mă fascinezi… * Mi-e teamă să nu te deranjez cumva, rămân cu poezia care, deși nu strigă, te-ating mereu prin ea. * Îți cerusem și luna iunie complet, dar m-am răzgândit. Vreau […]
Începe procesul meu de vindecare – pe rana mea, o zgaibă s-a format. Tu ce mai faci, ești împăcat? De ce rămâi plecat? Ora ta de mâine dă-mi-o mie, vrei? Aș vrea ora 17 precis, aș vrea și ora trei. Dă-mi mie toată luna iunie și toate florile de tei! De ce îmi par sinonime cu „iubi-mă-vei”?
Tăcerea nu înseamnă că sentimentele lipsesc. Ea este semnul unei iubiri atât de puternice, încât frica de a o elibera devine sfâșietoare. Este o situație nefericită, unde curajul de a risca rămâne singura modalitate de a descoperi adevărul. deși timidă și tăcută, lipsită de orice cuvânt, ea nu-i falsă, ea așteaptă, ea e legământ. * liniștită, împăcată, genunchi plecați și mâini împreunate – parcă […]
Numele tău rimează bine c-un pahar de vin. I-ar veni perfect chiar și un „așteaptă-mă puțin!”.
Metafore, epitete și rimă împerecheată – pe toate le-am abandonat și te-am păstrat doar pe tine în strofa mea. Primăvara asta nici nu-mi mai pare atât de grea, sigur ai tu vreo relație cu ea. Eu nici n-aș mai adăuga încă ceva, aș pune în loc de punct, la poezia asta, chiar inima mea.
ce blând și ce tăcut ești tu, prea liniștit pentru una ce scrie – ea, din cuvântul tău mut, naște o întreagă poezie.
Coase-mi tu rana cu toate cuvintele ce le-ai păstrat pentru tine și care, subliniez cu roșu, îmi aparțineau mie. Ai tăcut cam mult și mi-ești dator cu multe emoții, cu multe virgule ce le-am pus intenționat după fiecare dezamăgire. În loc de cicatrice, vreau să-mi rămână o poezie.