Cine ar sublinia o simțire?
Sunt doar un vers lăsat să se usuce între filele unei cărți ponosite. Cine ar citi un dor nestins? Cine ar sublinia o simțire? Mai bine… Mi-e teamă să mă nasc a doua oară.
Sunt doar un vers lăsat să se usuce între filele unei cărți ponosite. Cine ar citi un dor nestins? Cine ar sublinia o simțire? Mai bine… Mi-e teamă să mă nasc a doua oară.
Sunt O minune, O mare lacrimă, O mică dorință, O metaforă, O mărgea, O muză, O melodie, O minciună, O micsandră vrăjită, O mângâiere, O mână, O mătase, O magie, O mireasmă, O mie de versuri căzute din cer. Sunt om.
S-a spart cuvântul omenie – Vezi în silabe să nu te tai, Că ai risca să te îmbie Și ai începe mai mult să dai – Un gând bun și-o îmbrățișare, Un zâmbet cu roșu desenat, Unui suflet în așteptare Ce fericirea și-a tot uitat Printre lacrimi căzute și azi, Printre ochii cu povești tot gri. Însăși măreția unor brazi Ai atinge-o dacă te-ai răni.
Ce au să-mi recite ochii tăi Când diamante văd în ei? Despre iubire și etern, Despre zeițe, despre zei, Despre vinul pe care-l bei? Ori despre liniște și stele, Bucăți ce se desprind din ele, Căzând pe visurile mele, Făcând cuvintele mai grele? Ce au ochii tăi să îmi tacă? Zâmbește-mă ca niciodată!
Mă joc de-a v-ați ascunselea Cu însăși fericirea – Ce bine s-a ascuns! M-ajuți să o găsesc? Eu o caut prin chipuri senine, Tu, prin inimi de aur. Cine o găsește primul Să strige Te iubesc!
„Mă pot ruga oriunde, Dumnezeu mă aude – Chiar și la mine-n casă, De mine nu se-ascunde.” Strigă tare creștinul Și doar ca să se scuze. Și toate, când le aud, Încep să mă amuze. Când te invită Domnul În Casa Lui cea Sfântă, El iar Se dăruiește Să te elibereze Chiar de povara cruntă. În palmele Lui îți ia Grijile cele […]
Am devenit nisip de dor, Ostenit de așteptare, Iar versul ultim îl oftez, Căci te am doar în visare. Camerele poeziei – În toate ai lăsat murdar. Cuvinte-cioburi iar găsesc – Cu ce să scriu? E în zadar. Iar, în trecut, al tău nume, Câteva litere în vânt, Nu însemna insomnie Și mai puteam încă să cânt. Și-acu’ mi-ai furat și timpul, […]
Când inima tace, Căzând iar pe gânduri, Cuvinte înghițind, Ascult-o în rânduri! Când inima plânge Și din rană îi curg Picuri tot mai roșii, Să nu crezi că-i amurg! Când inima râde Și bancuri n-a citit, Ea doar se ridică Să fie răsărit.
Nu mă privi, sunt deșert, Ura nu mă îmbracă. De frig încep să sufăr Și tusea mă încearcă. Nu simt nici fericire, Nici gustul cel de bine. Habar n-am de iubire, Nu știu ce mă mai ține. Și stinsu-mi-a lumina, Norul gri mă atinge Și-aștept o bucurie, Dar peste mine ninge. Mă-nțep în spinii fricii, Nu am haină, sunt un chin. Mă-ntreb […]
Afară nu plouă, ți se pare. Se scurg doar emoții de durere și doare. Poeților din cer le curg versuri șiroaie. Afară nu plouă, ne-mbrățișează un ochi de nor, că și el știe ce-nseamnă dor. Și nici eu nu plâng, ți se pare, plantez mărgăritare.