Noaptea, când sting toate luminile din casă, una singură îmi mai rămâne aprinsă, cea din inimă. Știu că tu suferi de acluofobie, de aceea nu îndrăznesc să-ți provoc vreo neplăcere.
inima mea, o bucată de cer senin. și, oricâte apusuri pe el se vor scrie, tot la răsărit revin – îl prind într-un titlu de poezie.
Apusul nu-i altceva decât rochia de seară pe care cerul o poartă la întâlnirile sale cu marea.
Enunțurile exclamative nu vor mai fi marcate la final cu semnul exclamării, ci cu zâmbetul tău – al meu semn de punctuație preferat.
Oftatul – poem sărat, scris într-o zi cu furtuni și descărcări emoționale, o amintire a literelor ce s-au ghemuit într-un colț de caiet și-au plâns în tăcere, cu dorința de a mai putea să-ți formeze numele.
hai să ne-nchidem într-o călimară! vom fi ca două poezii de vară, scrise de-un condei cu penița în nori – ți-am zis că o să ne pună și bujori, în locul unui《Te iubesc de „n” ori》.
Mai îmi vine a crede că azi te-ai dat cu un parfum Florar. Sau era floral?
Ochii tăi – distih elegiac. Ai plâns tu ori mi-am înmuiat eu condeiul în ploaia asta de primăvară?