Tot un fel de „te iubesc”
Noaptea, când sting toate luminile din casă, una singură îmi mai rămâne aprinsă, cea din inimă. Știu că tu suferi de acluofobie, de aceea nu îndrăznesc să-ți provoc vreo neplăcere.
Noaptea, când sting toate luminile din casă, una singură îmi mai rămâne aprinsă, cea din inimă. Știu că tu suferi de acluofobie, de aceea nu îndrăznesc să-ți provoc vreo neplăcere.
inima mea, o bucată de cer senin. și, oricâte apusuri pe el se vor scrie, tot la răsărit revin – îl prind într-un titlu de poezie.
Apusul nu-i altceva decât rochia de seară pe care cerul o poartă la întâlnirile sale cu marea.
Enunțurile exclamative nu vor mai fi marcate la final cu semnul exclamării, ci cu zâmbetul tău – al meu semn de punctuație preferat.
Oftatul – poem sărat, scris într-o zi cu furtuni și descărcări emoționale, o amintire a literelor ce s-au ghemuit într-un colț de caiet și-au plâns în tăcere, cu dorința de a mai putea să-ți formeze numele.
hai să ne-nchidem într-o călimară! vom fi ca două poezii de vară, scrise de-un condei cu penița în nori – ți-am zis că o să ne pună și bujori, în locul unui《Te iubesc de „n” ori》.
Mai îmi vine a crede că azi te-ai dat cu un parfum Florar. Sau era floral?
Ochii tăi – distih elegiac. Ai plâns tu ori mi-am înmuiat eu condeiul în ploaia asta de primăvară?