Coase-mi tu rana cu toate cuvintele ce le-ai păstrat pentru tine și care, subliniez cu roșu, îmi aparțineau mie. Ai tăcut cam mult și mi-ești dator cu multe emoții, cu multe virgule ce le-am pus intenționat după fiecare dezamăgire. În loc de cicatrice, vreau să-mi rămână o poezie.
De tine aș fi avut nevoie să termin azi ce-am început – am desenat copaci în floare, însă roșu n-am avut. Schiță, 31 ianuarie 2025
Nu toți oamenii ce-apar în viața mea sunt daruri. Mi-am dat seama cu amar că de fapt sunt spamuri.
Am intrat în ocTOMbrie ca într-un anticariat plin de tomuri groase și prăfuite, unde mă aștepta toamna, acest anticar simpatic, în etate, de la care am primit câteva propuneri de lectură. Și, cum îmi așeza el vraful de cărți pe rafturile sufletului, mă transformai într-o bibliotecă ambulantă.
Noaptea, când sting toate luminile din casă, una singură îmi mai rămâne aprinsă, cea din inimă. Știu că tu suferi de acluofobie, de aceea nu îndrăznesc să-ți provoc vreo neplăcere.
inima mea, o bucată de cer senin. și, oricâte apusuri pe el se vor scrie, tot la răsărit revin – îl prind într-un titlu de poezie.
Apusul nu-i altceva decât rochia de seară pe care cerul o poartă la întâlnirile sale cu marea.
Enunțurile exclamative nu vor mai fi marcate la final cu semnul exclamării, ci cu zâmbetul tău – al meu semn de punctuație preferat.
Oftatul – poem sărat, scris într-o zi cu furtuni și descărcări emoționale, o amintire a literelor ce s-au ghemuit într-un colț de caiet și-au plâns în tăcere, cu dorința de a mai putea să-ți formeze numele.