Te-a îmbrățișat c-o floare Cel ce brațe nu mai are. Dar inima de lipsește, E definitiv, firește. Nimic n-o poate-nlocui, Numai ea știe a iubi Și să-l conjuge pe a fi.
– Ce ne mai minte Toamna Că ea e fericită, Când frunza care-i cade Plânge și-i neiubită De lumea cea grăbită. – Omul nu știe încă, Secretu’ n-a aflat. În frunza Toamnei găsești Sărut mai colorat. N-ai stat la sărutat! Toamna mi-ai supărat… Îmbracă-te îndată, Timpul nu e pierdut, Octombrie te-așteaptă Să-i spui măcar „Salut”. Chiar de nu o vei găsi, Oh, […]
De ce ești tu așa mârșav, Cel ce nu porți niciun nume? N-ai în suflet nicio bancă Să stea omu’ să se-adune… Te prefaci că-mi dai o floare, Când, de fapt, sunt numai spinii. Petalele ți le-ai păstrat – Ai mințit și trandafirii… Un „om bun” n-ai putea fi, Pleonasm l-aș numi chiar. Nu-ți pot zice nici „om rău”, Că-i oximoron, e clar.
Toamna mea este mai tristă – A apărut în revistă Fără haina ei de aur – Și îi e tare rușine, Cum golașă ea s-apară, Să o vadă-ntreaga țară?
Dacă pentru Toamnă lectura e pasiune, În paner, ea nu mai are fructe și legume. Are, în schimb, doar cuvinte mult prea colorate, Dar, fiind prea speriată, nu vrea să le-arate. D-aia când mai bate vântul și a plânge pare, Ea, de fapt, scrie romane, ea e scriitoare.
I-am jurat iubire Toamnei, I-am promis, cât voi trăi, Că-i voi scrie vers c-o floare, Căci frunzuțe are mii. Că la mine-n stih apare, Nu cum o cunosc mai toți – E rujată cu cinci nuanțe Și să o uiți nu mai poți. Chiar de e mai zbuciumată, Și-n pustiu o mai găsesc, O iau repede în brațe Și o scriu, așa-i firesc. Din plânset […]
De ce să beau alcool Când mereu scriu poezii? Eu, cu fiecare vers, Mă-mbăt cu melancolii.
Versul meu culoare n-are, Mă-mprumută Toamna oare? Eu, în schimb, îi dau iubire, Că am scris-o în neștire Și-am privit-o cu uimire.
Octombrie se roagă, mai crede în minuni. Prin frunza care cade, ea spune rugăciuni.
Pe-un obraz, o lacrimă Curgea din ochii mici Și, mult prea obosită, N-a mai plecat de-aici. Un zâmbet mai trist, însă, Stătea înghesuit. – Ai stat destul, vecină, Nu te-ai mai odihnit? Lacrima îi răspunse: – Dar oare tu ce ai? Eu de mult voiam să plec, Dar tu nu mai veneai. – Iaca, pierdut-am trenul Și am pornit pe jos. La […]