Ce pot eu să mai cred? Nu pot să te citesc… Fii și tu mai citeț! Pot doar să bănuiesc că tot te mai iubesc. De mult prea multe ori, în vis mi-ai apărut cum că te-ai rătăcit în primul nost’ sărut – poate mi s-a părut… Și acum mă întreb – e vis ori aievea? Tăcerea mea te-a chemat să-mi vii, să-mi fii, să-mi […]
– Scuză-mi, te rog, îndrăzneala, Nu ai văzut pe drum mergând Un arbore cu ochelari, Părând că n-are niciun gând? – S-a oprit la bibliotecă, A împrumutat o carte, E în sala de lectură, Poartă un ghiozdan la spate. Se scufundă în cuvinte – E un copac mai erudit, Dă citate chiar din Platon, Din Dostoievski, m-a uimit. – Un literat și-un […]
Pe-o bancă din parcul tăcut, un trandafir roș plânge – Trecătorii nu se opresc, de frica de a-l atinge. Trecură zile peste el, tot acolo rămase. Ar mai zâmbi, ce-i drept, nițel, dar cu dureri de oase? Un ticălos i-a smuls un spin, iar, pentru el, asta-i un chin.
A ajuns un Brumar mai obosit, Într-un palton din frunze de frasin. Nu și-a dorit, dar un vânt puternic Chiar la noi în brațe l-a azvârlit. Și, de atunci, așa mirați, L-am numit „noi îmbrățișați”.
În somn să nu te mai sperii, Vreau să-ți fiu eu pacea serii. Vreau să-ți fiu un zâmbet mic, Din neant să te ridic. Pe-un obraz ce n-a sperat, Vreau să-ți fiu sărut furat. Vreau să-ți fiu și un cuvânt – Să-l plantezi tu în pământ. Ca vrăjmași să nu mai ai, Vreau să-ți fiu un colț de Rai. Vreau […]
Te-a îmbrățișat c-o floare Cel ce brațe nu mai are. Dar inima de lipsește, E definitiv, firește. Nimic n-o poate-nlocui, Numai ea știe a iubi Și să-l conjuge pe a fi.
– Ce ne mai minte Toamna Că ea e fericită, Când frunza care-i cade Plânge și-i neiubită De lumea cea grăbită. – Omul nu știe încă, Secretu’ n-a aflat. În frunza Toamnei găsești Sărut mai colorat. N-ai stat la sărutat! Toamna mi-ai supărat… Îmbracă-te îndată, Timpul nu e pierdut, Octombrie te-așteaptă Să-i spui măcar „Salut”. Chiar de nu o vei găsi, Oh, […]
De ce ești tu așa mârșav, Cel ce nu porți niciun nume? N-ai în suflet nicio bancă Să stea omu’ să se-adune… Te prefaci că-mi dai o floare, Când, de fapt, sunt numai spinii. Petalele ți le-ai păstrat – Ai mințit și trandafirii… Un „om bun” n-ai putea fi, Pleonasm l-aș numi chiar. Nu-ți pot zice nici „om rău”, Că-i oximoron, e clar.
Toamna mea este mai tristă – A apărut în revistă Fără haina ei de aur – Și îi e tare rușine, Cum golașă ea s-apară, Să o vadă-ntreaga țară?
Dacă pentru Toamnă lectura e pasiune, În paner, ea nu mai are fructe și legume. Are, în schimb, doar cuvinte mult prea colorate, Dar, fiind prea speriată, nu vrea să le-arate. D-aia când mai bate vântul și a plânge pare, Ea, de fapt, scrie romane, ea e scriitoare.