– Scuză-mi, te rog, îndrăzneala, Nu ai văzut pe drum mergând Un arbore cu ochelari, Părând că n-are niciun gând? – S-a oprit la bibliotecă, A împrumutat o carte, E în sala de lectură, Poartă un ghiozdan la spate. Se scufundă în cuvinte – E un copac mai erudit, Dă citate chiar din Platon, Din Dostoievski, m-a uimit. – Un literat și-un […]
Pe-o bancă din parcul tăcut, un trandafir roș plânge – Trecătorii nu se opresc, de frica de a-l atinge. Trecură zile peste el, tot acolo rămase. Ar mai zâmbi, ce-i drept, nițel, dar cu dureri de oase? Un ticălos i-a smuls un spin, iar, pentru el, asta-i un chin.
A ajuns un Brumar mai obosit, Într-un palton din frunze de frasin. Nu și-a dorit, dar un vânt puternic Chiar la noi în brațe l-a azvârlit. Și, de atunci, așa mirați, L-am numit „noi îmbrățișați”.
În somn să nu te mai sperii, Vreau să-ți fiu eu pacea serii. Vreau să-ți fiu un zâmbet mic, Din neant să te ridic. Pe-un obraz ce n-a sperat, Vreau să-ți fiu sărut furat. Vreau să-ți fiu și un cuvânt – Să-l plantezi tu în pământ. Ca vrăjmași să nu mai ai, Vreau să-ți fiu un colț de Rai. Vreau […]
Te-a îmbrățișat c-o floare Cel ce brațe nu mai are. Dar inima de lipsește, E definitiv, firește. Nimic n-o poate-nlocui, Numai ea știe a iubi Și să-l conjuge pe a fi.
– Ce ne mai minte Toamna Că ea e fericită, Când frunza care-i cade Plânge și-i neiubită De lumea cea grăbită. – Omul nu știe încă, Secretu’ n-a aflat. În frunza Toamnei găsești Sărut mai colorat. N-ai stat la sărutat! Toamna mi-ai supărat… Îmbracă-te îndată, Timpul nu e pierdut, Octombrie te-așteaptă Să-i spui măcar „Salut”. Chiar de nu o vei găsi, Oh, […]
De ce ești tu așa mârșav, Cel ce nu porți niciun nume? N-ai în suflet nicio bancă Să stea omu’ să se-adune… Te prefaci că-mi dai o floare, Când, de fapt, sunt numai spinii. Petalele ți le-ai păstrat – Ai mințit și trandafirii… Un „om bun” n-ai putea fi, Pleonasm l-aș numi chiar. Nu-ți pot zice nici „om rău”, Că-i oximoron, e clar.
Toamna mea este mai tristă – A apărut în revistă Fără haina ei de aur – Și îi e tare rușine, Cum golașă ea s-apară, Să o vadă-ntreaga țară?
Dacă pentru Toamnă lectura e pasiune, În paner, ea nu mai are fructe și legume. Are, în schimb, doar cuvinte mult prea colorate, Dar, fiind prea speriată, nu vrea să le-arate. D-aia când mai bate vântul și a plânge pare, Ea, de fapt, scrie romane, ea e scriitoare.
I-am jurat iubire Toamnei, I-am promis, cât voi trăi, Că-i voi scrie vers c-o floare, Căci frunzuțe are mii. Că la mine-n stih apare, Nu cum o cunosc mai toți – E rujată cu cinci nuanțe Și să o uiți nu mai poți. Chiar de e mai zbuciumată, Și-n pustiu o mai găsesc, O iau repede în brațe Și o scriu, așa-i firesc. Din plânset […]