Ce bogați am fi dacă mai des ne-am scrie! Cu toate cuvintele de la tine mi-aș împleti o poezie pe care aș numi-o „Mi-e dor de tine”.
Timpule, ia o pauză și fă-ți și un selfie, suflă în păpădie! Tu n-ai nicio dorință? Hai c-ai ieșit bine-n poză, pune-o pe instagram, dar cu descrierea „cea mai grăbită ființă”… * Ești curios câte inimi primi-vei, nu-i așa? Tu ar trebui să restitui tot ce ai furat – fiecărui om să-i dăruiești din tine-o parte, vrei, nu vrei, Timpule, hoția este un păcat. * […]
— Așa te porți tu, cu poezii prin buzunare? — Da, fiindcă știu sigur că-mi va ieși în cale un om ce îmi va cere un ajutor oricât de mic și îi voi înmâna emoția într-un fel unic.
M-a rugat soarele să-i țin locul și-am răsărit în locul lui. Ce frumoasă provocare – să pun pe chipul orișicui un zâmbet rupt exact din mine. Să fiu soare îmi stă bine.
inima mea, o bucată de cer senin. și, oricâte apusuri pe el se vor scrie, tot la răsărit revin – îl prind într-un titlu de poezie.
Apusul nu-i altceva decât rochia de seară pe care cerul o poartă la întâlnirile sale cu marea.
Din buchetul de lavandă, rânduri-rânduri au să cadă. Îmbrăcate-n zâmbete lila, îmi pare că-n piept îmi bat ele, nu inima.
Sătul de atâta plânset, lipsit de poezie, condeiului cuvintele i-au apus. Ți-i frică să vezi cum se descompun? Au fost băgate în sicrie și îngropate sub un prun.
Sunt doar o poezie care respiră sentimente de bucurie. De-ai sta lângă mine și ai încerca a mă citi, cu verbul a iubi te-aș înveli pentru o eternitate și o zi.
Chiar de e vară și soarele scrie poeme c-un condei arzător, în mine dansează o toamnă pe melodia frunzelor.