Author: Cristina

Glasul poeziei e-atât, atât de cald – mă cheamă în natură ochii iar să-mi scald în frumusețea ei. * „Mai vino la mine, doruri mă poartă, știi, schițează-le cu gust, în cuvinte aurii! Mai vii, te-aștept, mai vii?” * Deși pasul mi-e ușor, să nu deranjez, emoții se trezesc și-ncep iar să visez în plină zi. * Umblă îmbrăcată în veșmânt verde, în mâini ține […]

Cerul mi-a dăruit o stea să scriu cu ea, bună sau rea, singurătatea mea.   Mi-a-ntins și luna zicând întruna că aș putea acuma, făcând eu pe nebuna, să opresc timpul în loc.

Poezia m-a învățat umorul, m-a învățat și dorul, chiar și nebunia. A împărțit cu mine toată veselia. Tot de la ea, firește, știu când îți zâmbește dorința cea din piept. Și încă mai aștept să-mi explice acel joc la care nu mă pricep ioc. Cum îmi bate în loc de inimă îmi pare, căci zilele nu le mai simt amare.

Exact în inima ta m-am cuibărit – Aici am mai putut scrie Stihuri de mărgărit. Am schițat pe-acolo Și juma’ de răsărit. Reveni-voi. Credeai că am terminat de iubit? Mă-ntorc către soare-răsare, Jumătatea de măr c-un frumos colorit.

Apar și eu pe aici, aș vrea să nu te mire. Cuvântul mi-e pe deget, sunt și eu Poezie.

Îmbrăcată-n două versuri – Așa mă prezint la plajă, Și în loc de pălărie, O să-mi prind în păr o vrajă. * Ochelarii mei de soare – Două vocale în hiat, Cu Răsăritul mă-ntâlnesc, Mai pun o perlă și-am plecat.