Când viața grea îți pare, aruncă o privire spre cerul cela mare! Vei simți de îndată, plină de rugăciune, inima care-odată, de-atât’-amarăciune, uita să mai adune gânduri, emoții bune. * Nu-ți căuta liniștea-n om, te va speria zgomotul lui. Pune-ți toată apăsarea în grija cea a Domnului!
Mi-am luat toamna-n cap, vai, ce nebunie – și a mea pălărie scrie frunzezie. * Mi-am luat toamna la purtare – d’aia poezia mea-i nerușinată tare. * Am o toamnă pe inimă, dar să știi că nu doare – doar așa pot scrie, îmi pare, cugetări autumnale.
Ușa iubirii n-are lacăt – poți să intri s-o saluți în treacăt. Sau poți rămâne la ea și să vă aduceți, lângă voi, și un soare – martor să vă fie ori încuietoare.
Oamenii sunt tot mai mici și țin mereu ușa închisă. Să nu care cumva să bați la ea, nu-ți va deschide nimeni – de asta sunt convinsă.
Să intru să-ți zic „noapte bună”, Deschide-mi ușa de la lună! Deschide-mi cerul, nu mai sta, uite cheia, e o stea…
Eu noaptea nu pot dormi, că țin lumina aprinsă. Eu noaptea nu pot dormi, de-aceea, când lumina o pot stinge, dorm pe zi.
Miercurea și vinerea scriu poezii de post. Din câteva epitete cromatice fac o pastă verde, căreia îi adaug și ulei de măsline personificatoare. O întind pe o felie de emoție integrală și gata. Am văzut că nu prea guști din poeziile mele pe motiv că ar fi de dulce, știi? Tocmai de aceea scriu vegan-metaforic, cu alte motive poetice să nu-mi mai vii…
Toamna nu poate fi bărbat? Toți o privesc ca pe-o femeie, dar vocea sa o ați uitat – puternică, masculină. Și-n ploile cu pietre, poartă mereu ghete. Parfumul ce-l lasă în urmă aduce a tutun și a piper picant – eu cred că Toamna e bărbat, am prins-o în flagrant.
Nu trebuie să faci nicio școală ca să știi cum se conjugă o toamnă.