Drept bunuri, după moarte,
Lăsatu-ne-a Arghezi
O minunată carte
Ce-ar vrea să o deschizi.
*
Oh, n-are niciun rost
Să-ți pui inele azi,
Brățări ori chiar cercei.
Cuvintele sale
Îti vin perfect,
Nu vezi?
Iată că acum a venit și rândul lui Tudor Arghezi, marele poet interbelic. O zi de Duminică, 06 noiembrie, ora 15:00. Mă aflu pe strada Mărțișor. Pășind pe o alee lungă, îmbrăcată în straie de toamnă, intru în universul poetic al lui Arghezi. O liniște imensă, doar vântul, pe șoptite, mai fura câte o frunză și-o băga în buzunar.
Oare toți oamenii au murit odată cu Arghezi, de nu vezi picior de om călcându-i pragul casei?
„S-aştept în noaptea goală s-aud suind un pas
De prieten fără nume, străin şi fără glas?”
Ajuns-am, la braț cu Noiembrie, la poarta larg deschisă, ce era gata să mă îmbrățișeze.
„Când vii, pășește slobod, râzi și cântă.
Necazul tău îl uită-ntreg pe prag.
Căci neamul trebuie să-ți fie drag
Și casa ta să-ți fie zilnic sfântă.”
Iat-o! Împletită dintr-un fir alb și altul roșu,
O bijuterie ce o pot prinde-n piept,
O clădire-poem, de-o frumusețe rară,
E casa marelui poet.