Azi, sunt goală de cuvânt, Chiar îmbrăcată-n lacrimi – Să înot nu izbutesc, Valuri albe mă izbesc În spate. * Nu mai sunt poezie, Ci un râu de emoții. Și nu vei dori să bei, Nu-i licoarea unor zei – N-ajută. * Sunt cascadă de gânduri, Căderi cu versuri limpezi. Nu mai sărut cuvântul, Din cer se naște cântul. Ascultă!
Când frica te cuprinde Și noaptea te trezești, Spune-ți o rugăciune – Coșmaru’ să-l gonești. Închină-ți iarăși perna – Somn liniștit să ai, Iar groaza cea a nopții Uitării tu s-o dai. Un înger te păzește, Alungă orice rău. Să ai un somn cu pace, Stă lângă patul tău.
O brățară a prieteniei – Mai știi? Ți-am adus-o anul trecut. Cu motive tradiționale, O mai porți? Oh, spune-mi că nu s-a rupt! * Prietenie, poate ai uitat, Este chiar format prin derivare Cu sufixul „-ie”, de-asta am zis Să-ți cos chiar steluțe și un soare. […]
Azi, să nu te dai cu parfum – Ieși doar afară, în natură! C-o tămâioară vei da nas în nas Și te va stropi c-o picătură – Mireasmă amețitoare, Te vei transforma în floare – Papucul Doamnei, oare?
Când nu poți pronunța iubirea, Îndrăznește să o desenezi – Poți înlocui silaba „bi” Cu noi doi și verbul a simți. Și două culori poți combina – Inima mea cu inima ta. Doar într-o nuanță, doar așa, Poate fi pictată dragostea.
După o ploaie de culori – Vreau să-ți spun, nici n-ai idee, Fragmente de curcubeu Se transformă-n orhidee. Pe Omul bun îl răsplătesc – Mi-a făcut senine zile, Iar în ghiveci am să-i plantez Un mulțumesc. Ori zambile?
Priveam cerul împreună Și-ntrebam noi stelele – Unde e copilăria, Unde ne sunt visele? Un astru atunci a zâmbit – „De greutăți ea a fugit”, Ne-a răspuns, ne-a amintit Că noi singuri ne-am mințit. „Fiți copii, e gratuit! De ce iarăși ați chiulit?”
Pleacă iarna supărată, Cică am aruncat-o-n drum, Că-i bătrână și-mbrăcată Doar în ger și fum… Hai să o luăm în brațe, Să o rugăm la noi să stea – O primăvară am picta Cu fulgul de nea. Și, topindu-se, S-ar transforma În ghiocel inima sa.
Ar tăcea în fața ta Luna dacă te-ar vedea. Ar tăia și stea cu stea Să străluciți tu și ea. Ar tăifăsui planete – V-ar privi cu-atâta sete. Ar tăcăi doar comete În pieptu’ vost’ de poete, Ce-ascunde mii de secrete.
Mâna ce te-ajută De ce încerci s-o muști? Tu crezi că doar așa Bunețea o-mprumuți? Prin rana ce-o provoci, Nu-ți speli mârșăvia, Te-arunci într-un abis Iubind lăcomia… Mâna ce ajută, Chiar așa mușcată, Rămâne tot mână Și tot mai curată Decât acea gură Nu cască, ci spartă.