Nu mai ești, Vară

Și-apasă Vara asta

și doare

când se scutură de ploi –

de parcă plânge

după cuvintele de iubire

pierdute prin ochi străini și reci.

Și-și strânge în palme ultimele speranțe,

ultimele îmbrățișări,

ultimii pași spre eden.

Și cade neputincioasă în fața tuturor,

nu mai poartă rochițe,

buchete de visuri prin păr.

Poartă doar un inel dintr-o tulpină de păpădie

și-atât.

Nu știe cât este de goală

în propriile-i litere –

e doar o mirare,

 o resemnare

și-o continuă reverie.

Ar fi putut să fie și ea doar o floare

din complexitatea ei,

însă

 e un câmp

bătătorit de oameni.

Și mai varsă o lacrimă

în speranța că va fi înțeleasă.

Ea nu mai poate oferi puțin galben

și nici parfum de lila,

albastru sau verde.

Și pleacă

spre locul unde poate fi ea însăși,

spre locul unde nimeni n-o poate răni.

Nu mai ești, Vară!