Păstrez în taină o bibliotecă – o inimă plină, dar nu de cărți. Și nimeni nu vine să-mprumute o lacrimă, o emoție, un abis, că nu-i, că nu-i un Paradis.
Mâine, 15 ianuarie 2022, se împlinesc 172 de ani de la nașterea „omului deplin al culturii românești”. O poezie închinată lui, Luceafărului. (sursă foto: internet) Că anotimpuri trec și dor – Vă-ngheață inima de-amor, Vremea trece, hai să îi fii! De ce nu-i vii, de ce nu-i vii? Ochii lui, fereastră-n suflet, Cald și melancolic zâmbet, Ți-amintești cum visai că zbori De-atâtea ori, de-atâtea ori? […]
Nu vreau să fiu fericită, vreau să fiu însăși Fericirea din inima credinciosului ce se roagă; din ochii mamei care-și ține pruncul la piept; din gura flămândului când mușcă din pâine; din gura însetatului când bea un strop de apă; de pe chipul studentului când își vede examenul promovat; din urechile omului ce ascultă natura; din sufletul poetului ce-și aruncă suferința în cuvinte; din privirea […]
Și mâna ce m-ajută O strâng la pieptul meu Și o sărut continuu, Mă mângâie mereu. O mână caldă, caldă, Ce-adună iubire. Și-atunci când se deschide, Cântă în neștire. Și o ascult în taină, Degetele mici tot scriu Cuvintele de suflet Și simt că-s încă viu.
E cerul plin de stele, Se-ntrec în strălucire, Dar numai un Luceafăr, Și să nu te mire, Poate să răsară În sufletele noastre. La fiece lectură, Cu dor cuprinsu-ne-a. Se naște Eminescu, Spre bucuria mea, Și-n inima mea, Și-n inima ta.
Eu n-am două inimi, nici una n-am măcar. Am o jumătate, cealaltă e un dar ce-aș vrea să ți-l ofer – ce-ai zice de ți-ar bate el?
Oh, nu vreau să scriu, sunt doar obligată. Am condeiul la tâmplă, hârtia cu o pată de cerneală.
Și oamenii se schimbă, Dar nu de haină, nu. Nu-i vei mai recunoaște, Au altfel sufletu’. I-ai salutat, tu uită, Nu aștepta răspuns! Că îți vei pierde vremea, Rămâi un trist apus… Ai cerut un ajutor, Stai, dar în ce limbă? Nu știi că-n românește Nu-nțeleg, hai, schimbă! Vorbește-le-n chineză, Atenție-ți vor da: „O curiozitate – De unde știi limba?” „Iaca […]
Noi nu mai e pronume personal – n-oi fi știind eu, poate greșesc. E-un amărât de adjectiv propriu-zis – cartofii din tigaie sunt d’ăia noi, dar fără noi. N-oi fi știind eu, poate greșesc.
Încă scriu, nu-ți face griji, Tot ce simt și ce trăiesc. Dacă tu în vers n-apari, Nu-i că nu te mai iubesc, Ci că-nvăț să te gonesc, Dar nu, nu copilăresc. Iarna asta nu-i un dar, Fulgii iarăși vor cădea. Nu-i voi prinde, ce folos, Că-s chiar din inima ta. Și iubirea nu-i de nea, E puțin, puțin mai grea… Bulgăr de zăpadă, […]