În căutarea merelor necoapte

­ 

­     Fructele verzi, acre și necoapte mă trimit în copilărie, fix în spatele blocului, unde aveam câțiva pruni și, de fiecare dată, copii nerăbdători fiind, nu mai așteptam să se coacă. „Hoții la prune”, așa auzeam de pe la balcoane. Azi, acești pruni nu mai există.

­­      Târziu am aflat care este culoarea prunelor coapte și a corcodușelor. În copilăria mea, fructele erau verzi, nu apucau să atingă maturitatea. Și în prezent, ca om adult, le prefer tot pe acestea, căci gustul prunelor, al corcodușelor și al merelor coapte îmi displace. Este o nepotrivire care sare în ochi. De ce fructele nu au aceeași culoare ca în copilăria mea? Cum să aibă prunele culoarea violet și cum de corcodușele au ajuns, „ca printr-o minune”, să fie roșii?

­     Zilele trecute am fost pe acasă și am dat nas în nas cu un măr. Mi-am adus aminte de lumea simplă, dar plină de bucurie a perioadei în care să nu știi foarte multe era o binecuvântare. Mărul din spatele blocului, de data aceasta, era plin, semn că „tâlharii” au dispărut. „Au fugit” odată cu prunii ăia de care îți povesteam mai devreme. Nu știu dacă am simțit dezamăgire, dar în amintirea vremurilor ce-au apus mi-am umplut o plăsuță cu mere tinere. „Fă-te, suflete, copil/ Și strecoară-te tiptil […]/ Ca să poți să te mai bucuri”. Și m-am bucurat. Un sentiment de fericire supremă am simțit atunci când am mâncat din merele copilăriei mele și atunci am înțeles mai bine de ce nu pot accepta alt gust al fructelor decât cel cunoscut în acea perioadă a lumii nealterate, a lumii pure. Îmi este limpede acum și de ce nu îmi plac caisele și prefer doar sâmburii acestora.

­     Pentru unii copilăria înseamnă păpuși ori jucării care mai de care, însă a mea a avut altă înfățișare: de fructe verzi, ambalaje goale, bețe, floricele și melci.