July 26, 2022

Călătorie literară

By Cristina

   Potrivit lui Marcel Proust, „nu primim înțelepciunea mură în gură; trebuie să o descoperim noi înșine după o călătorie pe care nimeni nu o poate face în locul nostru”.

   În cufărul meu de visuri, se afla și acesta de a porni într-o călătorie literară, de a păși în inima fascinantelor case memoriale ale marilor noștri scriitori.

   Am mai vizitat, într-adevăr, aceste locuri, însă prin intermediul lecturii, „care te ajută să călătorești fără să-ți miști picioarele” (Jhumpa Lahiri), dar iată că a sosit momentul mult așteptat, acela de a merge să le fac o vizită acasă. Nu am mers cu mâna goală, ci am adus cu mine toată admirația față de ei, față de creațiile lor, dar și recunoștința pe care le-o datorez. Nu pot decât să mulțumesc pentru comorile literare, lăsate nouă drept moștenire spirituală.

   Printre casele memoriale, devenite muzee, pe care eu le-am vizitat, se numără:

*Casa Memorială „Ion Creangă” din Humulești;

*Casa Memorială „Otilia Cazimir” din Iași;

*Casa Memorială „Nicolae Labiș” din Mălini;

*Casa Memorială „Mihai Eminescu” din Ipotești.

   Pe lângă aceste case de poveste, mi-am mai plimbat sufletul și prin Parcul Copou, unde am fost fermecată de celebrul Tei al lui Eminescu, la umbra căruia se așezau cei trei prieteni: M. Eminescu, I. Creangă și V. Micle, dar și prin Pădurea Baisa, cea plină de poezie, unde se află Lacul cu Nuferi, cel albastru și încărcat de nuferi galbeni și albi.

 1)Prima la care am ajuns a fost casa lui Creangă, marele povestitor, „o expresie monumentală a naturii în ipostaza ei istorică ce se numește poporul român” (G. Călinescu).

   Nu știu alții cum sunt, dar eu când am văzut pancarta pe care scria „Humulești”, am fost cuprinsă de emoție. Pășeam, pentru prima dată, în universul măreț al satului „mare și vesel”, când mi-au răsunat în urechi cuvintele personajului-narator din „Amintiri”, care mă chema în lumea fericită a copilăriei: „Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea singură e veselă și nevinovată.”

2)A doua casă-muzeu, unde eram nerăbdătoare să ajung, a fost cea a Otiliei Cazimir, „poeta sufletelor simple” (Const. Ciopraga). În toamna anului 1912, poeta trimite revistei Viaţa românească poezia de debut Noapte cu precizia Răspuns unui poet, fiind semnată cu trei steluţe. Scriitoarea mărturiseşte: „Doamne, cum am aşteptat numărul următor al revistei! Era tocmai în timpul tezelor pe ultimul trimestru … În sfârşit, iată-l în vitrină. L-am cumpărat şi strângându-l la piept sub o pelerină de uniformă, am alergat acasă. Dar cele trei steluţe nu erau nicăieri. Am cercetat sumarul, nume cu nume. Printre cele cunoscute, unul nou: Otilia Cazimir. Am aruncat revista[…] Peste câteva zile, într-o duminică, am răsfoit revista să văd şi eu ce scrie noua colaboratoare a «Vieţii româneşti». Şi abia atunci am descoperit că «Otilia Cazimir» eram eu”.

   Portretul fizic al Otiliei Cazimir reiese dintr-un desen realizat de George Topîrceanu, iar Al. Raicu îl descrie în felul următor: „Un oval alb ca al vechilor oglinzi veneţiene. În el, un chip desenat în linii fine, uşoare, din profil. Nas delicat, gură mică, ademenitoare, un gât tăiat în marmură. Iar părul adunat într-un coc meşterit cu artă”.

   În ceea ce priveşte curtea Otiliei Cazimir, declar cu uimire că este de o frumusețe aparte, iar căsuța cu un aspect romanțios te îndeamnă parcă să fii atent la foșnetul „aripioarelor de mătasă” ale îngerului „alb cu zbor ușor”, care trece pe lângă perdea. Mi-au atras atenția obiectele personale ale poetei: cele trei sticluțe de parfum, o rochiță cu motive florale, pălăriile, dar și niște papuci mov cu galben. Văzând sticluțele cu parfum de lavandă, tind să cred că lavanda, simbol al feminității și al eleganței, era nota de parfum preferată a acesteia. 

   Fiind întrebată într-un interviu luat de Profira Sadoveanu, cum este casa în care locuieşte, scriitoarea a răspuns în versuri: „Mi-i casa’n deal… E un palat modest / În care, la un colţ e un iatac/ Ce peste ramuri verzi de liliac / se uită-n totdeauna spre sud-vest. / E-o casă nici prea mică, nici prea mare, / Şi-i toată îmbrăcată în rouruscă / Din umbra ei s-aude prin urmare / Cînd, de la poartă, trece- n zbor o muscă”.

3)A treia casă memorială pe care am vizitat-o a fost cea a poetului „Nicolae Labiș”, „buzduganul unei generații” (E. Simion).

   În ceea ce privește portretul fizic al „noului luceafăr al poeziei românești”, Tudor Vianu îl descrie astfel: „Mă surprindea obrazul lui bucălat de copil, ochii cu umbre adânci, mustața legată, ca a plutașilor de pe Bistrița. Era în înfățișarea lui ceva în același timp proaspăt și arhaic, cum nu mai văzusem niciodată pe figura unui tânăr. Zărise lumina zilei, întocmai ca Mihai Eminescu, în nordul păduros al Moldovei”.

   Când am intrat în camera în care poetul s-a închis și a scris „Moartea căprioarei”, „un poem de o sinceritate și o vibrație ce emoționează și astăzi” (E. Simion), m-a cuprins o profundă duioșie. În partea stângă a camerei se află și un tablou ce-l înfățișează pe Nicolae Labiș la vârsta de trei ani, stând în picioare pe un scăunel. Acest taburet există în cameră, alături de alte două identice, prin urmare nu se știe cu exactitate care este acela din fotografie.

 

 

 

 

 

 

 

4)De te-a cuprins de el un dor,/să știi că stelele nu mor./Tu pe cer acum privește/ ca să vezi cum strălucește. Am început cu aceste versuri pe care i le-am închinat, în 2019, „Luceafărului poeziei românești”, iar în 2021, am inclus această poezie în cel de-al doilea volum de versuri, intitulat „Nori și curcubeie. În al nouălea poem”.

   M-a cuprins de el un dor, așa că am mers să-l vizitez tocmai la Ipotești, locul în care acesta a copilărit. Intru în sat ca într-o poezie de iubire și parcă mă așteaptă el, Mihai Eminescu, „o figură clasică încadrată de nişte plete mari negre: o frunte înaltă şi senină, nişte ochi mari […], având „aerul unui sfânt coborât dintr-o icoană” (I. L. Caragiale).

   Pe lângă casa memorială a poetului, care este încărcată de emoție, în aceeași curte se află și bisericuța familiei Eminovici. Aici, am admirat cristelnița unde a fost botezat Mihai Eminescu, pe 21 ianuarie 1850. Tot aici, se găsește și masca mortuară a poetului, care este de mare preț.

  ♥Teiul din Parcul Copou și Lacul cu Nuferi – surse de inspirație pentru poet.♥

   Teiul, simbol al dragostei, dacă ești atent, îți recită, prin parfumul pe care-l emană, fragmente din poezia eminesciană.

   Drumul către Lacul cu Nuferi este pavat cu iubire, amintiri și regrete, iar lacul însuși creează o atmosferă de încântare, făcându-ne și pe noi martori la iubirea neîmplinită a poetului.

   De la casele marilor noștri scriitori am plecat mai bogată spiritual și cultural.