„Ghiță. Povestea unei vieți” de Silviu Bacuiani, roman realist – impresii de lectură

     Cuprins de nostalgie, Silviu Bacuiani se hotărăște să scrie un roman țărănesc, un roman al dragostei și al războiului, reușind, astfel, să retrăiască momentele deosebite din copilăria sa, povețele bunicului său, Ghiță, răsunându-i parcă și acum în urechi.

     Pornind de la o serie de întâmplări reale, după cum autorul însuși mărturisește, „Ghiță. Povestea unei vieți” urmărește povestea vieții deloc ușoare a lui Ghiță, om simplu și cinstit, ce trăiește tragismul celui de-Al Doilea Război Mondial.

     În ceea ce privește construirea personajului principal, Silviu Bacuiani îl ia drept model chiar pe bunicul din partea mamei, pe Ghiță Botea, „mare gospodar”.

     Personaj puternic și onest, cu un curaj exepțional, Ghiță reprezintă tipul omului ce pledează pentru o iubire completă.

     Versurile-motto, fixate la toate cele patruzeci și două de capitole, au scopul de a evidenția ideea fundamentală a scrierii fiecăruia.

     Romanul se deschide cu descrierea drumului către satul „de la poalele dealului”, cunoscut ca „drumul banului”, întrucât, în perioada războiului, cei avuți, dar și militarii care treceau pe acolo își îngropau o parte din economii, de teama de a nu pierde totul.

     Facem cunoștință, încă de la început, cu protagonistul operei, tataie Ghiță, care, cuprins de spaimă din cauza unei vedenii, izbutește să ajungă, până la urmă, acasă.

     Nu după mult timp, ni se prezintă același Ghiță, aflat, de data aceasta, într-o altă etapă a vieții, tânăr ce nădăjduiește în Dumnezeu, îndrăgostit de fetița cu codițe împletite, pe care o alintă Codina și după care i se aprinde inima. Povestea de dragoste dintre cei doi tineri se împlinește prin căsătoria acestora, scenă pictată cu multă măiestrie de către narator.

     La începutul primăverii, în 1944, Ghiță este chemat la oaste, aflându-se, astfel, în fața unei situații dificile, ideea morții începând să-l tulbure, „Știa că va muri”. Autorul oferă detalii grăitoare privind războiul, acest „cel mai mare zgomot pe care-l face omul pe pământ”.

     După experiența care l-a sleit de puteri, în primăvara lui 1946, Ghiță revine acasă la familia sa, luând de la coadă toate câte a lăsat. Absolut fascinantă este scena întâlnirii lui Ghiță cu fiica sa, pe care nici nu apucase s-o cunoască, din cauza plecării sale pe front, el fiind sigur, de altfel, că soția sa îi va dărui un băiat, nicidecum o fată. Zugrăvit cu profundă duioșie, momentul câștigă, fără îndoială, simpatia și inima cititorilor.

      Finalul, aflat în strânsă legătură cu incipitul, este reprezentat de vorbele pline de emoție și de iubire ale lui Ghiță, din momentul săvârșirii Tainei Căsătoriei, adresate îndrăgitei sale soții. La trei ani după plecarea Codinei la Dumnezeu, Ghiță, în cele din urmă, merge la ea „să îi împletească iarăși coadele în cer”, final ce ne trimite la începutul romanului, făcându-ne să realizăm că vedenia de atunci, de la miezul nopții, care-i provoca groază, în timp ce se îndrepta spre casă, prevestea continuarea poveștii de iubire a celor doi soți, însă, de această dată, printre stele, simbolizând veșnicia și iubirea absolută.