Florile pierdute ale lui Alice Hart – impresii de lectură

Nu pot să exprim în cuvinte cât de mult mi-a plăcut cartea „Florile pierdute ale lui Alice Hart”, scrisă de Holly Ringland, care este, de fapt, o adevărată grădină botanică.

Înainte de a-mi lăsa aici impresiile de lectură, vreau să-i mulțumesc persoanei care m-a ajutat să descopăr o așa bijuterie literară (@absurdixandria) și să o recomand, la rândul meu, tuturor femeilor, căci este o lecție de viață. Este important să învățăm din greșelile noastre, dar este mai inteligent să învățăm din experiențele altora. Citiți cartea! Veți înțelege mult mai multe.

„Florile pierdute ale lui Alice Hart” este un roman obiectiv, scris la persoana a III-a, care o are în centru pe Alice (atât copila, cât și adultul). În ambele ipostaze, cunoaștem un suflet încercat, chinuit, traumatizat, victimă a violenței domestice, exact ca Ana lui Rebreanu, bătută și de tată, și de iubit (în cazul acesta). Ceea ce o deosebește pe Alice de Ana este faptul că Floarea din acest roman reușește, în cele din urmă, să respire, reușește să iasă la lumină, este puternică.

Un rol important în această carte îl are focul. Incipitul a fost șocant pentru mine „Alice Hart, o fetiță de nouă ani […] își inchipuia cum ar putea să-i dea foc tatălui ei”. Și ne va izbi flacăra focului extrem de des pe parcursul lecturii. Am văzut două roluri ale focului:

a) focul mistuitor (care distruge);

Când te îndrăgostești, simți cum îți iau foc măruntaiele, în opinia lui Alice. Dragostea este privită aici ca un foc.

b) focul purificator/medicament/leac (care curăță de rele/blesteme).

Focul, în opinia mea, a salvat-o pe Alice. A scăpat-o, în primul rând, de agresivitatea tatălui ei și, în al doilea rând, de o dragoste bolnavă, de un bărbat posesiv ce o făcea să se simtă vinovată de bătăile și cuvintele urâte primite de la acesta. Am simțit că participarea ei la incendierea vegetației a făcut posibilă evadarea ei din brațele unui om rău. Mi-a întărit convingerea și dialogul ei avut cu Ruby: „Focul poate să fie înspăimântător”, dar poate fi și „un fel de medicament”, potrivit lui Ruby.

Deși Alice spune că focul nu a fost niciodată un leac pentru ea, eu n-aș fi atât de convinsă.

Alice, fata cu ochi mari, zâmbet larg, mers ușor și inimă largă, câștigă, în final, o bursă de scriere creativă la Copenhaga. Am observat tehnica literară întâlnită la André Gide, „myse en abyme”. Producerea operei în interiorul ei. Cartea pe care am citit-o este scrisă de Alice însăși, care renunță la toată povestea scrisă cu ajutorul florilor, „o carte întreagă”, aceasta devenind tăciune.

„Florile pierdute ale lui Alice Hart”, o carte în care găsim: oameni crescuți mai mult de păsări decât de flori, personaje-flori, oameni dragi pierduți și iubiri pierdute.

Aș putea scrie la nesfârșit, dar las să descopere fiecare cititor în parte frumusețea lecturii unei grădini.