Moș Crăciun a fugit

                                                                                        by Cristina Olteanu

     Dacă îți pui întrebarea de ce sunt la ora asta târzie pe stradă, nu o să-ți răspund, cel puțin nu acum, mă grăbesc și gerul mi-a devenit dușman. Nu-mi mai pot mișca picioarele, fața mi-e roșie, tot corpul mi-e amorțit. Sunt singură, nicio urmă de om, de animal. Nici măcar un șoricel n-am întâlnit în drumul meu. Privesc în juru-mi, dar nimic. Nu că mi-ar fi teamă, chiar îmi place pustiul, adesea îl văd ca pe-un prieten, dar chiar toți oamenii au murit? Asta era întrebarea la care nu-mi răspundea nimeni. E o enigmă. Unde sunt toți oamenii?

     Văd o casă, dar nicio lumină aprinsă. Afară continuă să ningă, dar nu ca-n povești, ci ca într-un coșmar. Fulgii par prea nervoși, parcă mă lovesc. Știi cum era odinioară când ningea cu steluțe albe și moi, de simțeai că-ți mângâie obrajii, ba parcă îți și recitau o poezie? Ei, fulgii de azi nu mai sunt  fulgi, parcă sunt altceva, parcă ar fi pe un câmp de luptă. Ah, da, zici că sunt niște omuleți ce-s gata să te pălmuiască. Oh, oamenii au devenit zăpadă? Nu, nu cred. Alerg prin nămeți, dar parcă cineva mă urmărește, întorc capul, dar nu-i nimeni în spatele meu. Mi-aș fi dorit să fie cineva, dar era doar neaua ce încerca parcă să mă avertizeze. Mă tot uit la casa de care mă apropii cu pași repezi, dar din apropiere este și mai înfiorătoare.

     Ce casă! Da chiar, ce casă!? Asta nu e casă, e o cocioabă. Îmi fac curaj și intru în ea, dau să aprind becul, dar dintr-odată se aude un zgomot și becul se arde. Asta-mi mai lipsea, îmi zic în gând. Aprind un chibrit, dar se stinge din cauza vântului, căci cocioaba asta nu avea nici geamuri. Am mers atâta amar de drum și n-am dat decât de căsuța asta proastă. Prea frig aici, miroase a mucegai, covoare nu are, pat nu are, n-are decât o măsuță, iar pe măsuță zăresc o ceșcuță ce avea zaț destul de proaspăt în ea. Cineva a fost aici. Dar oare unde și-a făcut persoana asta cafeaua?  Nici urmă de aragaz. Zațul acesta trebuie să-mi răspundă la câteva întrebări. Încerc să văd dacă este vreo literă, vreun cuvânt, vreun desen în acesta, dar pare a fi ceva total necunoscut mie. Cu siguranță cafeaua nu a fost băută de o femeie, căci ar fi avut ruj pe ea, gândesc cu voce tare. Nu-i timp de citit în zaț, ar fi bine să te grăbești, mă sfătuiește vocea mea interioară. Renunț la zaț și continui a mai cotrobăi prin mica încăpere, în speranța că voi găsi vreun indiciu.

     Găsesc o carte îngălbenită de vreme, cu file rupte din ea. Ce om crud trebuie să fie acela care îndrăznește a rupe file dintr-o carte. Niciodată nu am înțeles de ce pentru unii cărțile sunt ca niște dușmani. E ca și cum i-ai rupe o mână, ori un picior unui om. Cărțile sunt tot oameni, cărțile au suflet. Un suflet minunat. Mă apuc s-o citesc, dar parcă nu reușesc să trec de primul rând. Cartea asta nu se lasă citită deloc, constat cu stupoare. Poate de asta i s-au rupt filele. Cine a fost aici s-a enervat că nu o poate citi. Cartea asta nu-mi va scăpa, trebuie s-o citesc. Simt că este începutul puzzle-ului enigmatic.

     Iau cartea și o bag în rucsac, unde mai aveam o gutuie, o apă și trei biscuiți, apoi continui a merge prin iarna asta cumplită. Dar când au trecut trei ore? Abia ce am ajuns. Dacă mă uit în oglindă, zăresc și un rid apărut. Mă apucă un râs străin mie, unul diabolic, apoi mă îmbrățișează un aer rece care mă face să încremenesc. Natura parcă a înnebunit. Unde e natura cea caldă și protectoare a lui Eminescu? Unde?

     Trebuie să învăț a citi, chiar nu mi-am închipuit că nu voi fi în stare să citesc o carte. Nu-i o carte cu care sunt obișnuită, e o carte care opune rezistență. Cred că ascunde ceva. În paginile ei este  scris tot ceea ce mă interesează pe mine. Nu îți închipui că este scrisă într-o limbă pe care nu o cunosc, nicidecum, dar nu limba este problema, ci energia cărții. Cartea este atât de veche, încât nu reușesc să-i văd scriitorul. M-ar fi ajutat să-l aflu. Reușesc să descifrez o parte din titlu, doar verbul „a fugi”, acesta se poate vedea cu ușurință. Mă întreb cine a mai fugit. Atât am reușit să citesc, primul rând și o parte din titlu. Nu am timp să-ți mărturisesc ce scria în acel prim rând, am mâinile amorțite de frig și acest fapt mă împiedică.

     Întunericul începe să-mi provoace teamă, rucsacul devine tot mai greu, de parcă ar fi plin de pietre, și încep să rătăcesc drumul. Încep să plâng, mă gândesc că n-ar fi trebuit să plec de acasă singură. N-am spus nimănui nimic. Sper doar să ajung înapoi acasă înainte de a se trezi toți. N-aș vrea să se panicheze. Mă opresc din mers, nu știu unde mă aflu, nu mai îndrăznesc să fac niciun pas. Cineva să mă salveze! Acum, strig cu ochii plini de lacrimi.

     Un om își face apariția. Deși ar fi trebuit să mă liniștească, acest fapt mă înspăimântă și mai tare. Este mai mult dezbrăcat decât îmbrăcat. Ce poartă el nu prea seamănă cu niște haine, ci cu niște cârpe. Este desculț, iar pe cap are o pălăie ruptă. Pare a fi un bătrânel de 80 de ani.

     M-am aruncat într-un morman de zăpadă, în speranța că asta o să mă salveze. Și chiar m-a salvat. Acesta vine, îngenunchează lângă mine și încearcă să mă liniștească, spre surpinderea mea.

     ─ Iartă-mă că te-am speriat!

     ─ Iertați-mă că am reacționat așa, chiar mi-e jenă, recunosc! Sunt supărată, nu știu unde mă aflu, îi zic cu o voce tremurândă.

     ─ Cum te cheama? mă întreabă  el cu o voce atât de blândă.

   Mă gândeam la diferența puternică între cum arăta, ca un răufăcător, și vocea lui caldă. Omul ăsta e o figură de stil.

     ─ Miruna, Miruna Dubois.

     ─ Câți ani ai?

     ─ Am 12 ani.

     ─ Și ce caută o fetiță de vârsta ta, într-un loc atât de mare?

     ─ Caut pe cineva. Trebuie să-l găsesc urgent. Dacă nu, viața mea, de fapt a tuturor, va fi una tristă.

     ─ Pe cine cauți?

     Nu-i puteam dezvălui, nu acum.

     ─ Nu pot să spun. Iertați-mă, dar trebuie să îmi continui drumul! Mă grăbesc.

     ─ Unde sunt părinții tăi?

     ─ Acasă.

     ─ Unde?

     ─ Piana.

     ─ Piana? Dar tu știi unde te afli?

     ─ Nu.

     ─ În Laponia.

     ─ Laponia? Nu cred. Acum o trei ore am pornit de acasă, pe jos, și n-am oprit decât la o căsuță părăsită. Sunteți sigur?

     ─ Da! Foarte sigur. Cum ai ajuns pănă aici?

     ─ Asta este o enigmă și pentru mine. Cred că ține de domeniul fantasticului.

     Cum am ajuns atât de departe, în trei ore, asta chiar nu mi-o pot explica. Ceva straniu s-a întâmplat. Totul a pornit de când am intrat în acea cocioabă.

     ─ Despre ce căsuță vorbeai?

     ─ O căsuță. N-aș mai ști să mă mai întorc acolo. M-am pierdut. Nu mai cunosc nimic. Nu știu cum timpul a căpătat o altă dimensiune. Au trecut deja trei ore, dar eu, vă spun sincer, acum o jumătate de oră am plecat de acasă. Știu, nu pare nimc real din ce vă spun, dar nu mint.

     ─ Te ajut eu.

     ─ Cum?

     ─ Cred ca știu despre ce colibă vorbești. Vino!

     M-a dus exact la cocioaba ce-o părăsisem nu de multă vreme. Am început să-mi reamintesc totul și i-am povestit totul de-a fir a păr.

     ─ Este casa mea.

     Mă frământam dacă să-i spun de cartea ce o furasem de acolo, în speranța că mă va ajuta în rezolvarea problemei mele, a omenirii, de fapt.

     ─ Știți… Mi-e jenă să spun.

     ─ Curaj!

   ─ Aici am găsit o carte. Este în rucsac. Iertați-mă! Imediat v-o restitui. Vă este foame? Am biscuiți și o gutuie. Vi le pot da.

     ─ Nu, mulțumesc, fata dragă! Eu nu mănânc niciodată.

     ─ Cum? întreb cu stupoare.

     ─ Nu mă hrănesc cu alimente, eu trăiesc altfel. De asta am ajuns până la această vârstă.

     ─ Cum vă numți? Am uitat să vă întreb.

     ─ Nicicum.

     ─ Imposibil. Toți avem câte un nume.

     ─ Îmi poți spune „bătrâne”.

     ─ Bine. Cu ce ziceați că vă hrăniți, bătrâne?

     ─ Cu fapte bune.

     ─ Adică? Și eu fac fapte bune, dar nu simt că-mi țin de foame.

     ─ Trist, fetiță.

     ─ De ce?

     ─ De asta nu te simți sătulă. Uite cum stă treaba. Nu faptele mele bune îmi țin de foame, ci ale oamenilor.

     Nu înțelegeam nimic.

     ─ Și sunteți flămând?

     ─ Foarte. Oamenii au ajuns să se mănânce între ei, nu mai știu să ofere o mână de ajutor semenilor, cad în răutate, iar eu nu mai am cu ce să mă hrănesc.

     ─ Of! Vă spun ceva, nu vă supărați! Sunteți un ciudățel, eu nu vă înțeleg. Poate că din cauza faptului că am doar 12 ani.

     ─ Vei înțelege. Dă-mi, te rog, cartea. Nu te cert, dar nu trebuia să o iei. Cartea asta este una plină de magie. Nu o poți duce nicăieri. Ești prea mică. De asta te-ai și rătăcit. Cartea asta te-a dus într-o altă lume. Te-a adus, pe aripile ei, până în Laponia. Cât ai citit din ea?

   ─ Nu am reușit să citesc decât primul rând și o parte din titlu. Autorul n-am reușit.

     ─ Ce zicea în acel prim rând?

     ─ „Dacă îți pui întrebarea de ce sunt la ora asta târzie pe stradă, nu o sa-ți răspund, cel puțin nu acum, mă grăbesc și gerul mi-a devenit dușman.” Iar titlul, continui eu, conține un verb, verbul „a fugi”.

     Abia acum realizez că această carte începe exact cu acele cuvinte spuse de mine la început, atunci când am plecat de acasă. Incredibil. Cred că bătrânul știe multe, chiar și de ce am plecat de acasă noaptea, singură.

     ─ Autorul nu ai reușit să-l afli?

     ─ Nu.

     ─ Pentru că această carte nu este terminată. În acest moment se scrie la ea. Nu auzi tastele?

     ─ Nu aud nimic, dar simt o durere în mâini.

     ─ Perfect! Ce cauți până la urmă? Ai încredere și povestește-mi tot.

     ─ Bine. Eu îl caut pe Moș Crăciun. Azi este Ajunul, iar el s-a supărat și a fugit. Mâine este Crăciunul, nașterea Domnului, iar fără el, totul stă pe loc. Toți oamenii sunt triști. Știm cu toții că din cauza răutații oamenilor s-a supărat. Eu vreau să-l aduc înapoi. Vreau să-l împac și să petrecem sărbătoarea aceasta mare împreună. Vreau Crăciunul de altădată. Toate astea i le povestesc printre lacrimilie ce curgeau șiroaie.

     ─ Te pot ajuta?

     ─ Nu cred ca puteți.

     ─ Nu te descuraja!

  ─ Să-i pregătesc un colind frumos, poate, poate îi voi aduce zâmbetul înapoi pe chipul lui blând. Ce ziceți?

     ─ Este o idee bună.

     Îi cer bătrânului o foaie și un pix si mă apuc să scriu:

Dragul nostru Moș Crăciun,

Chiar acuma, în Ajun,

Te rugăm să te întorci.

 

Chiar ne pare rău, să știi,

Haide, vino la copii!

Ei te-așteaptă cuminței.

 

Mâine se naște Iisus,

În legănel va fi pus,

Vrem să Îl sărbătorim.

 

 

Mos Crăciun, of, Moș Crăciun,

Promit să fiu un om bun,

Spune-mi unde te găsesc?

 

Când tu iar vei apărea,

Fulgișorii vor cădea,

Un sărut ca să Îi dea,

Doar El ne poate salva.

Și vom merge să-L vedem

Chiar la Betleem.

 

Moș Crăciun, te-am convins oare?

Mâine-i mare sărbătoare!

 

     ─ Gata! O pot citi?

     ─ Sigur!

     Îi citesc poezia și se emoționează. Nu am înțeles de ce.

     ─ N-am vrut să vă fac să plângeți.

     ─ Miruna, îți mulțumesc!

     ─ Pentru?

     ─ Pentru poezie.

     ─ Dar nu este pentru dumneavoastră. Este pentru Moș Crăciun. Trebuie să-l găsesc si să i-o dau. Mă puteți ajuta?

     ─ Cred că te-am ajutat deja.

     ─ Nu cred. Vreau să-l văd. Până nu-l văd, nu cred.

     ─ Bine.

     Și, deodată, mă trezesc într-un loc de poveste, un tărâm de vis, unul de basm. Nu am mai fost niciodată într-un loc atât de încărcat de magie. Acum sunt într-o colibă cu șemineu și îl văd și pe Moșu`, care este înconjurat de reni și  de spiriduși. Cred că așteaptă scrisorile celor mici. Vai, dar ce sac mare are! Ups, a dispărut bătrânul. Oare unde este? În acest peisaj de basm, doar pe el nu-l mai văd.

     ─ Hai mai aproape, Miruna!

     Sunt mirată de unde îmi știe mie Moș Crăciun numele. Mă apropii de el cu sfială, dar și cu imensa bucurie că mă aflu în fața lui Moș Crăciun. Nu-mi pot exprima în cuvinte emoțiile și imensa bucurie.

     ─ Am primit poezia de la tine.

     ─ Așa repede?

     ─ Da. Sufletul tău bun a ajutat.

     ─ Și? Te vei întoarce? Spune-mi ca da, te rog. Dragă Moșule, te rog să te bagi într-o cutiuță drăguță și să-ți pui o fundă roșie. Anul acesta îți cer cel mai mare cadou. Pe tine. Vrea doar să vii, să stăm amândoi la masă, să bem ciocolată caldă cu bezele și să ne uităm la un film cu tine. Ce zici?

  ─ Stai fără grijă. Datorită ție, voi fi prezent în casele tuturor oamenilor. Chiar azi voi porni.

     ─ Sunt tristă.

     ─ Acum de ce mai ești tristă? Ți-am zis că mă voi întoarce.

     ─ L-am pierdut pe bătrânul.

     ─ Eu sunt singurul bătrân.

     ─ Nu. Pe noul meu amic, cel care m-a ajutat să te găsesc. Mi-a zis că nu are nume.

     ─ Da, știu. Dar ți-am zis că eu sunt singurul bătrân. Îmi poți zice „bătrâne”.

     ─ Nu mai înțeleg nimc.

     ─ Miruna, ești în Laponia, la mine acasă, ești în aceeași cocioabă părăsită, doar că acum o vezi cu alți ochi, eu sunt bătrânul. Nu ai putut să vezi, încă de la început, această lume de poveste, pentru că ai încercat să furi cartea.

     Acum înțeleg totul. Sunt fericită să-l întâlnesc pe Moșul, sunt fercită că l-am găsit și că l-am convins să se întoarcă.

     ─ Ți-am înapoiat-o, bătrâne! Acum pot să văd Raiul. Sunt heureuse. Mulțumesc!

     ─ Eu îți mulțumesc pentru carte!

     ─ Ce carte? Așa numești, Moșule, o poezie?

     ─ Uite cartea cu foi îngălbenite! Acum o poți citi pe toată.

     ─ Cât mi-am dorit asta!.

     Nu-mi vine a crede ochilor tot ce trăiesc în acest moment. Am cartea în fața mea, o pot citi, îi pot vedea autorul. Cred, însă, că nu văd bine. Cred că mi-ar trebui ochelarii. Îmi fac ochii mici și citesc: „Moș Crăciun a fugit” de Miruna Dubois, dar imediat îl aud pe Moșu`.

     ─ Hai, Miruna Dubois, pune punct! Trebuie să mergem la Betleem, mâine este mare sărbătoare.